La 13 ani, părinții mei au decis să ne mutăm la Brăila. Eram speriat de schimbare, însă m-am liniștit, știind că la școală îmi va fi bine.

Știți genul acela de copil care era primul la toate? Primul din clasă? Eu eram primul din școală. Iubeam matematica și fizica, tot ce era legat de numere. Iubeam să învăț. Până am primit primul pumn.

Eram bătut în fiecare zi. Era ziua și bătaia. Nu era un secret. M-au caftit chiar și în sala de clasă. A fost teribil de umilitor: haine rupte, vânătăi și toate acele cuvinte pe care mi le urlau. Din nou și din nou. Într-una din zile, bătăușul șef m-a întrebat: „De ce nu le spui profesorilor că te batem?” Nici el nu putea înțelege de ce suportam situația.

Adevărul este că le spusesem profesorilor. S-au uitat la mine și au ridicat din umeri. Mi-au zis că nu știu ce să facă. Părinții mei, chiar dacă mă iubeau, nu mă credeau. Cum se putea întâmpla așa ceva în școală?

Eram singur și am încercat să scap cum pot. M-am înscris în trupa de actori, pentru că a fost singurul loc în care m-am simțit binevenit. Împreună am și câștigat și un concurs. Dar repetițiile erau dese și lipseam tot mai mult de la școală. Și chiar dacă îmi plăcea enorm să învăț, era imposibil să recuperez fără ajutor. Însă, din nou, nu era nimeni care să mă ajute.

Profesorii nu au știut cum să acționeze legat de bullying, însă școala a știut exact ce să facă în cazul meu: m-au exmatriculat.

La 16 ani am devenit doar o altă cifră statistică. Încă un copil care urma să nu termine niciodată școala.

Copii ca Mihai trebuie să primească sprijin la școală, nu să fie izolați și vulnerabili.

Fiecare copil trebuie îngrijit astfel încât să poată crește și să-și găsească locul acasă, în România.