Îmi amintesc când mi-au spus, pentru prima dată, că Maria „e prea mult!” Era la grădiniță și educatoarele îmi reproșau că sare întruna, că vrea afară când ar trebui să stea cuminte, că trebuiau să o oblige să își ia geaca când ieșeau afară. În ochii lor, totul despre Maria se reducea la aceleași trei cuvinte—„e prea mult!”.

Stăteam întinsă în pat într-o seară și mă gândeam: „Ce fac greșit? Ce e în neregulă cu copilul meu?”

Când avea doar 5 ani, am fost chemați la directoare pentru prima dată. Pentru că Maria i-a spus educatoarei că e proastă. Un cuvânt atât de lipsit de semnificație pentru un copil atât de mic, dar care a condus la exmatricularea ei. „Copilul dumneavoastră nu e ok. Trebuie să îl mutați.” Unde să o mutăm? Fiecare grădiniță ar fi spus același lucru.

Soțul meu îmi spunea că i-am dat prea multă libertate. Eu făceam asta pentru că el era prea strict. Ne certam încontinuu. Până când, într-o zi, ne-am oprit. Pentru că a plecat.

Seara, când mă pun în pat, încă mă mai gândesc. Sper. Singură. Îmi iubesc fetița atât de mult… Când voi găsi o școală care să o accepte așa cum este?

Nu „e prea mult”, pentru că un copil ca Maria nu e ca ceilalți – „prea mult” este doar pedepsită, pentru că e diferită.

Fiecare copil trebuie îngrijit astfel încât să poată crește și să-și găsească locul acasă, în România.